În ciuda tuturor declarațiilor pompoase despre stringenta nevoie de stabilitate a României, realitatea din culise pare să contureze o cu totul altă strategie. Liderilor UDMR, strâns aliniați în această perioadă cu Ilie Bolojan, pare să le convină de minune actualul interimat guvernamental.
Ultima inițiativă a lui Kelemen Hunor – lansarea pe piață, mai mult de ochii lumii, a ideii unui „guvern instituțional” format din tehnocrați și funcționari din ministere – nu este altceva decât o pseudo-soluție născută moartă.
Marea vulnerabilitate a oricărui executiv tehnocrat, instituțional sau minoritar rămâne aceeași: testul Parlamentului.
Pentru a trece, un astfel de cabinet are nevoie de voturi clare. Aceasta presupune fie trocuri politice în culise, unde partide din opoziție oferă un cec în alb în schimbul unor concesii legislative sau funcții, fie sprijinul disperat al unor parlamentari dizidenți, gata să voteze orice doar pentru a-și salva mandatele în fața spectrului alegerilor anticipate.
România nu este Suedia. Nu funcționăm pe principiul parlamentarismului negativ, unde unui guvern îi este suficient ca majoritatea să nu voteze împotrivă, lăsând opoziția să se abțină elegant sau să părăsească sala.
La București e nevoie de majoritate absolută, iar aritmetica politică este necruțătoare.
În tot acest timp, la Cotroceni, jocul de-a temporizarea continuă.
Deși numele premierului desemnat, Siegfried-Vasile Mureșan, a fost anunțat încă de joi, decretul prezidențial a fost semnat abia luni. De atunci curge ceasul celor zece zile constituționale pentru formarea echipei și votul de încredere. Dacă Mureșan va abandona cursa și va depune mandatul, intrăm într-un nou carusel de consultări, alte zece zile pierdute și o presiune constantă prin fluturarea alegerilor anticipate – o sabie a lui Damocles care dă deja frisoane multor aleși.
Revenind la UDMR, având în vedere că în politică, la fel ca în arta războiului, nu toate detaliile pot fi anticipate, este esențial să se lase loc pentru manevre strategice.
Soluția de a paria totul pe o singură carte – marea reconciliere PSD-PNL – este extrem de riscantă.
Dacă această axă eșuează, iar Uniunea va refuza din start orice altă formulă minoritară, riscă să se trezească izolată în opoziție, împărțind băncile nemulțumiților cu cei de la AUR.
Desigur, ulterior, aparatul de propagandă va găsi justificări pentru orice eșec. Însă, de data aceasta, vina nu mai poate fi pasată pe electorat, la fel ca în cazul „atașamentului acritic față de FIDESZ”.
În lipsa timpului și a unor sondaje sociologice complexe, întreaga responsabilitate pentru izolarea politică va cădea exclusiv pe umerii conducerii UDMR.
Politica nu este un joc de noroc în alb și negru. Românii, dar și comunitatea maghiară, au nevoie de o soluție de compromis matură, coerentă și pragmatică, capabilă să asigure guvernarea până în 2028.
Restul sunt doar exerciții de imagine pe timp de criză.
Lakatos P.
