De cinci luni de zile, scena politică de la București oferă spectacolul grotesc al unei învârtite de tipul „un pas la dreapta, un pas la stânga, apoi o rotire”.
Este un dans administrativ steril, cu președintele statului pe post de figurant mut, în timp ce economia reală a țării gâfâie și alunecă periculos în declin.
În mijlocul acestui haos, premierul desemnat, Luca Niculescu, a primit ingrata misiune de a arbitra și de a soluționa conflictul cronic dintre interesele electorale strânse ale PSD și ambițiile orgolioase de lider de partid ale șefului PNL.
O ecuație imposibilă, în care toți actorii clamează demagogic, cu voce tare, că „interesul național este mai presus de orice”.
Dincolo de ecranele televizoarelor, realitatea de partid își urmează logica cinică. PSD se străduiește cu disperare să-și conserve bazinul electoral tradițional – pensionarii cu venituri mici și aparatul bugetar – încercând să îi protejeze, cel puțin parțial, de efectele inflației galopante și ale măsurilor de austeritate.
Este o strategie prin care social-democrații încearcă să valideze, post-factum, legitimitatea moțiunii de cenzură care a aruncat țara în instabilitate.
De cealaltă parte a baricadei, Ilie Bolojan, președinte al PNL și premier interimar, își apără poziția cu dinții.
El folosește orice tribună pentru a justifica austeritatea pe care o impune, în special în zona reducerii deficitului bugetar, având grijă, în același timp, să protejeze interesele propriilor grupuri de influență și pe cele ale aliaților săi din USR.
În acest climat de război de uzură, finalizarea vânzării Șantierului Naval din Mangalia a devenit rapid un nou câmp de bătălie propagandistică.
După o serie lungă de licitații eșuate, activele gigantului de la Marea Neagră, aflat în faliment, au fost achiziționate de concernul german de tehnică militară Rheinmetall. Evaluarea acestei tranzacții record reflectă perfect polarizarea din arcul politic.
Premierul interimar are toate motivele să jubileze pe termen scurt. Cele 138,03 milioane de euro plătite de Rheinmetall vor fi folosite, conform legii, pentru stingerea celor mai presante incendii: mai întâi plata salariilor restante și a compensațiilor cuvenite foștilor angajați, iar apoi acoperirea datoriilor fiscale uriașe către stat.
Pentru contabilitatea de la București, banii germani reprezintă o gură de oxigen care mai cosmetizează cifrele deficitului bugetar din acest an.
Însă istoria acestui șantier ar trebui să ne dea de gândit. Atât precedenta, cât și actuala tranzacție majoră de la Mangalia s-au produs în momente de cumpănă și de schimbare de guvern.
În iulie 2018, grupul olandez Damen Shipyards prelua oficial frâiele șantierului, la doar cinci luni de la învestirea guvernului Viorica Dăncilă (PSD-ALDE).
Formula de atunci părea ideală pe hârtie: statul român devenea acționar majoritar cu 51%, iar Damen, din poziția de acționar minoritar (49%), primea prin contract drepturile operative și de management.
Sfârșitul acestei idile corporatisto-statale a fost scris în 2023, când politicienii de la București au decis să modifice legislația privind guvernanța companiilor cu capital majoritar de stat.
Schimbarea de reguli în timpul jocului a anulat exact excepția care le conferea olandezilor controlul managerial. Consecința? În august 2023, Damen a denunțat parteneriatul, s-a retras din conducere și a dat în judecată statul român la Curtea de Arbitraj de la Viena.
Miza acestui proces este uriașă. Dacă instanța internațională va da dreptate celor de la Damen, vom asista la unul dintre cele mai costisitoare și rușinoase eșecuri juridice ale statului român, cu facturi de sute de milioane de euro care vor fi decontate, ca de obicei, din buzunarul contribuabililor.
Spre deosebire de Damen, care a fost lăsată să navigheze singură pe apele agitate ale pieței civile globale, Rheinmetall intră pe piață cu spatele asigurat.
În spatele gigantului german stă un program militar masiv al statului român, finanțat prin mecanismul european SAFE, sumă care garantează comenzi și activitate la Mangalia cel puțin până în 2030.
Mai mult, germanii au cumpărat activele „curate”, fără datoriile istorice ale vechii societăți, și vor opera șantierul ca proprietate privată pură, fără imixtiunea directă sau blocajele statului român.
Această infuzie face parte dintr-un acord-cadru strategic de apărare mult mai amplu, în valoare de aproape 17 miliarde de euro, semnat de România cu Comisia Europeană.
Din acest credit extrem de avantajos, susținut de UE, 5,7 miliarde de euro au fost direcționate specific către megacontractele cu Rheinmetall.
Mecanismul financiar este conceput inteligent: România va rambursa aceste sume către fondul comun al UE în tranșe eșalonate pe o perioadă lungă, de 15–20 de ani, mult după anul 2030, la dobânzi minime.
Pe moment, bugetul național nu simte șocul, însă datoria rămâne pe umerii generațiilor viitoare.
Lecția cazului Mangalia este una de manual politic. Ea demonstrează că, în lipsa unui consens transpartinic înainte de semnarea unor mari contracte internaționale, și în condițiile în care legile se schimbă peste noapte din interese mărunte, avantajele economice de moment se transformă inevitabil în vulnerabilități strategice pe termen lung.
În acest context, perspectivele noului executiv sunt sumbre.
Luca Niculescu va reuși, cel mai probabil, să își treacă guvernul prin Parlament după negocieri la sânge, însă stabilitatea este o iluzie.
Câtă vreme Ilie Bolojan va rămâne la cârma PNL, controlând ostilitățile din tabăra liberală, viitorul guvern Niculescu nu va avea niciodată o majoritate parlamentară reală și solidă.
Lakatos P.
