De la o vreme în societatea noastră, mai ales în politică, lipsește cultura dezbaterii (regulile etice ale dezbaterii). Dezbaterea este confruntarea de opinii argumentate pe o temă dată. Scopul dezbaterii poate să fie convingerea unui auditoriu despre veridicitatea unei anumite opinii sau căutarea în comun a adevărului.
În primul caz, un exemplu concludent pentru forțarea convingerii prin polemizare, îl constituie confruntarea dintre adepții vaccinării și antivacciniștii. Lipsește în totalitate dezbaterea pentru căutarea în comun a adevărului, atunci când ar trebui aleasă varianta cea mai bună dintre soluțiile posibile.
În societatea divizată, influențată în mare măsură de Facebook și Twitter, este aproape imposibilă căutarea și găsirea soluției în urma unei dezbateri civilizate, educate. Nu poate avea loc o dezbatere autentică în societate deoarece argumentele raționale sunt neputincioase în fața convingerilor sentimentale.
Judecata lui Seneca ”audiatur et altera pars” (să fie ascultată și cealaltă parte), practic în mică măsură sau deloc nu se aplică în spațiul on-line, în cazul mijloacelor de comunicare în masă caracterizate de partizanat politic din România și Ungaria.
Majoritatea decidenților politici, cinste puținelor excepții, sunt ca apa curgătoare, se orientează în direcția în care rezistența e cea mai mică. Astfel există pericolul ca în urma exacerbării sentimentelor prin crearea unui inamic imaginar, dacă puterea din varii motive este obligată la modificare, aceasta se produce cu pierderea masivă a încrederii.
Cel mai autentic exemplu retorica belicoasă anti-PSD (”ciuma roșie”) dusă timp de doi ani de Iohannis. În urma blatului cu ”partidul toxic” cota de încredere a președintelui a scăzut la sfârșitul anului trecut la un nemaiîntâlnit 15%.
În societatea adânc divizată din Ungaria între cele două părți aproape că nu există comunicare, dialog. Această antiteză se va amplifica până la alegerile parlamentare din aprilie. Decidenții politici joacă totul pe o singură carte, dublu sau nimic.
Prezentarea adversarului politic ca inamic al poporului, atacul incorect, injust la persoană în urma informării tendențioase, unilaterale, provoacă răni adânci în societate, care se cicatrizează foarte greu.
Divizarea societății din Ungaria își pune amprenta și pe comunitatea maghiară din România. Deunăzi, un prieten citind pe blogul meu o analiză a situației politice, m-a întrebat: ”În ultimii 10 ani opoziția din Ungaria ce ne a dat nouă, maghiarilor din Ardeal? Nici măcar nu au stat de vorbă cu noi.”
Este inutil răspunsul logic, pertinent, conform căruia numai guvernanții pot oferi sprijin din bani publici, iar pentru dialog, spre deosebire de monolog, sunt necesare două părți și nu refuzul inițiativei de apropiere. În cazul convingerilor sentimentale exacerbate orice argument este zadarnic.
Are dreptate Markó Béla. Atât în cazul partidelor politice, cât și în cazul UDMR, lipsesc dezbaterile autentice, pentru găsirea celui mei bune soluții, premergătoare adoptării unor decizii cu impact probabil nepopular.
Membrii coaliției guvernamentale, temându-se de pierderea popularității, în situații sensibile aleg varianta votului în Parlament, conform convingerilor personale ale deputaților și senatorilor.
Pe lângă lipsa culturii dezbaterii absentează și responsabilitatea politică premergătoare luării deciziilor în aceste cazuri.
Lakatos P.