În politica internă din România, principalul obstacol în calea binelui comun nu este lipsa ideilor, ci nivelul insuficient al digitalizării. O simțim pe propria piele, zi de zi: ca solicitanți la ghișeele administrației publice, în relația cu băncile sau ca pacienți rătăciți prin hățișul sistemului de sănătate.
Teoretic, știm cu toții ce presupune acest proces. După cum o definește însăși inteligența artificială, digitalizarea înseamnă folosirea tehnologiilor moderne – cloud, automatizare, algoritmi – și a datelor pentru a face administrația, mediul de afaceri și viața de zi cu zi mai rapide și mai eficiente.
În discursul public, toți actorii politici, fie ei la putere sau în opoziție, jură credință digitalizării. În realitate însă, o folosesc ca pe un instrument politic: o tergiversează atunci când nu le servește intereselor și o invocă drept alibi suprem ori de câte ori ratează un obiectiv.
Istoria recentă ne oferă dovezi incontestabile. Să ne amintim doar de odiseea cardului național de sănătate. De la legiferarea sa în 2006 și până la implementarea efectivă din 2015, proiectul a fost o succesiune de blocaje informatice, proteste, amânări succesive și scandaluri de achiziții publice. Scopul declarat era nobil: stoparea fraudelor de sute de milioane de euro alimentate de consultații fictive, internări false și rețete eliberate pe numele unor „pacienți fantomă”. Dar curățenia în sistem nu a fost pe placul tuturor. Rezultatul? Un proiect care a înghițit peste 180 de milioane de euro și care a lăsat în urmă mai multe controverse decât soluții.
Astăzi, deși numărul serviciilor online crește pe hârtie, rapoartele Comisiei Europene privind Deceniul Digital ne arată o realitate crudă: suntem mult sub media UE la utilizarea efectivă a serviciilor publice digitale. Avem o Românie cu două viteze. În timp ce marile orașe și instituțiile centrale mai fac pași înainte, în mediul rural și în primăriile mici lipsa infrastructurii și a alfabetizării digitale paralizează administrația. Mai grav este că aceste vulnerabilități sunt folosite acum drept pretext în discuțiile despre proiectul de ordonanță de urgență privind comasarea voluntară a comunelor cu sub 1.500 de locuitori, în loc să fie tratate ca o prioritate de investiții.
Nici mediul de afaceri nu o duce mai bine. Pentru antreprenorii români, „digitalizarea” a devenit sinonimă cu un control mai strict și cu amenzi usturătoare, nicidecum cu debirocratizarea. Bazele de date ale statului refuză să comunice între ele, sistemele se blochează frecvent, iar povara cade tot pe umerii firmelor. Cum mai puțin de jumătate dintre IMM-urile noastre ating un nivel digital de bază – față de peste 70% media europeană –, raportările către stat se fac tot manual, pasate în grabă contabililor externi.
Iar cel mai bun exemplu al ipocriziei administrative rămâne relația cu Fiscul. An de an, indiferent de culoarea politică a coaliției de guvernare, bugetul de stat este construit pe promisiunea mirifică a creșterii colectării prin digitalizarea ANAF. Și, an de an, realitatea contrazice cifrele de pe hârtie: rămânem campioni europeni la deficitul de încasare a TVA (VAT gap) și codași la veniturile fiscale raportate la PIB – abia 27%, față de o medie europeană de aproape 40%.
Privind spre 2027, guvernul își propune să reducă deficitul bugetar la 5,2% din PIB. În condițiile în care fondurile din PNRR se încheie, iar executivul promite că nu va introduce taxe noi, miza rămâne tăierea cheltuielilor publice și, din nou, mult-invocata digitalizare a ANAF.
După două decenii de promisiuni și sisteme care se blochează la prima accesare, concluzia nu poate fi decât una singură: pe asta din urmă o s-o credem doar când o s-o vedem.
Lakatos P.

