Această întrebare hamletiană preocupă procentual mult mai intens societatea din România, comparativ cu populația țărilor mai la vest de noi din Uniunea Europeană. Gradul de vaccinare în blocul răsăritean este inferior mediei din Uniune, România și Bulgaria sunt mult rămase în urmă. Opoziția la vaccinare are motivație complexă.
Pe fond, ca în cazul lui Hamlet, în sufletul fiecărui om există o anume duplicitate. În fiecare dintre noi sălăsluieșc doi veșnici adversari, omul social și cel individual. Cel din urmă poate refuza vaccinul, când autoritățile prin diferite metode vor să întroducă obligativitatea vaccinării. El poate să-și impună voința, dar victoria lui a la Pirus este aparentă. Evadarea din comunitatea socială, cum este și familia, se sancționează.
În cazul nostru, la fel ca în mai multe țări europene, se conturează soluția vaccinării inclusiv a copiilor între 5-12 ani. Ce soluție va elege părintele antivaccinist, dacă prezența fizică la școală va fi condiționată de vaccinarea elevului? Alege varianta on-line, deși e conștient că mai târziu copilul va fi într-o situație defavorabilă? Dacă alege varianta vaccinării copilului, cum va justifica propria împotrivire? Pe cine va trimite în locul său la ședințele cu părinții, la serbările de sfârșit de an școlar, la ultimul clopoțel? Individul pierde lupta cu comunitatea.
Generația mai tânără, care se împotrivește vaccinării, motivează prin frica față de eventualele ulterioare efecte secundare. Nici acele cifre concludente nu-i conving pe deplin, care arată că peste 90% din cei decedați în acest an din cauza noului coronavirus nu au fost vaccinați.
Generația mea (cei de 60-70 de ani) în zadar argumentează că la vremea respectivă obligatoriu, fără să ne întrebe cineva, am fost vaccinați împotriva îngrozitoarelor consecințe ale poliomielitei, împotriva complicațiilor rujeolei, oreionului, rubeolei. E drept, atunci nu existau atîtea surse de informare ca acum. În schimb, exista o mai mare încredere în medicul de familie și în știința medicală.
Acum ajungem la punctul nevralgic al problemei, la încredere. În acele țări în care guvernele adoptă dispoziții contradictorii, unde conducătorii ignoră regulile sanitare obligatorii în pandemie, antivaccinismul crește vertiginos. Încrederea este serios zdruncinată de ascunderea cifrelor reale ale pandemiei, de cosmetizarea acestora în scopul justificării unor facilități temporare în vederea posibilității organizării de congrese ale partidelor, de concerte de muzică ușoară, de meciuri de fotbal sau expoziții vânătorești.
Politica oscilatoare între măsuri draconice și de relaxare ascunde pericole reale, care se recomandă a fi avute în vedere și la preconizarea măsurilor pentru menținerea în funcțiune a economiei.
Fetișizarea vaccinării este contraproductivă. S-a demonstrat că apărarea împotriva pandemiei trebuie să fie complexă. Ea presupune inclusiv testarea permanentă, purtarea măștii de protecție, păstrarea distanței sociale, iar în situații grave carantinarea.
Trebuie să conștientizăm faptul, că acest coronavirus cu toate mutațiile sale a devenit și va rămâne parte a vieții cotidiene, similar influenzei. Gradul de periculozitate va scădea odată cu descoperirea și omologarea, după toate regulile în vigoare, a medicamentelor pentru tratarea bolii.
Până atunci este imperios necesară restabilirea și întărârea încrederii, în caz contrar din întrebarea hamletiană ”a fi sau a nu fi” rămân ultimele trei cuvinte.
Lakatos P.
